Tr3Xy ~ Blog

Încep cu ceea ce ar trebui sã fie finalul acestei cronici: Ienei este perceput de toatã suflarea fotbalisticã autohtonã drept un „gentleman al gazonului”. Încã din 1956, când a trecut la C.C.A. de la Progresul, Ienei a fost implicat în 44 ani de istorie stelistã. Ca jucãtor, un atribut cuminte i-a însoţit cariera: util. În sensul cel mai mai constructiv al cuvântului. A fãcut halfie alãturi de Bone, Onisie, Ticã Popescu, Koszka, Negrea, Dumitriu III. A fost, dupã Ioan Chirilã, unul dintre locotenenţii lui Apolzan, atunci când acesta, furat de fazã, pãrãsea reduta apãrãrii. În perioadele de crizã ale echipei, coborârea lui Imi ca fundaş se dovedea „ultima soluţie”.

Disciplinat, fãrã excese, elegant, Ienei a asigurat mijlocul axului central peste 13 ani, iar aceastã stare de normalitate şi lipsã de spectacol l-au „sancţionat” cu doar 12 selecţii în prima reprezentativã. Plus aventura olimpicã de la Yokohama-1964. Un mijlocaş imberb, fost elev de-al sãu, servantul ideal al tânãrului Lãcãtuş, Fane Petcu(exclus din lotul sevillian de Sfynx, din cauza molipsitoarei sale vieţi extrasportive), l-a caracterizat în spiritul portului constãţean de origine:„prea mult lãteanu’”. Rafinatul Fane s-a pierdut printre stabilopozii anonimatului, iar adeptul pasei sigure cu latul, a urcat cu paşi mici şi siguri piscul performanţei.

Campion cu C.C.A. în partea secundã a deceniului ei de aur, laureat cu Steaua în tresãrirea de orgoliu a unei Stele, „specializatã pe cupe” în ediţia 1967/68(rampa de lansare a lui Ştefan Kovacs spre galaxia Ajax), nea Imi a pregãtit marea lansare, imprevizibilã, spre o colosalã „sfidare româneascã”, cucerirea Cupei Campionilor Europeni din 1986(intern s-ar traduce prin patru titluri 1976, 1978, 1985 şi 1986). Tot reputatul tehnician va pune capãt chinului fotbalului anacronic, de-a latul terenului, a doi antrenori pragmatici, Angelo Niculescu şi Lucescu, autorii calificãrilor naţionalei la douã turnee finale(World Cup 1970 şi Euro1984). Cum cu nãduf remarcase Fãnuş Neagu, acea nenorocitã temporizare a însemnat pierderea a jumãtate de secol de fotbal autohton (o exagerare ca duratã, dar foarte aproape de adevãrul jocului meschin).

Campania din Italia-1990, tutelatã de un coach în vânã creatoare, a marcat prima evadare a tricolorilor dincolo de grupele unui turneu final. Ca şi secundul sãu, Iordãnescu, el a cunoscut triumful exclusiv cu Steaua şi reprezentativa României. Statistic, mai menţionãm cariera de doi ani ca jucãtor la Kaiseri-Turcia , antrenor de vreme rea la Steaua devalizatã în vederea privatizãrii oneroase dupã sixtupla încoronare post-decembristã sau la naþionalã (dupã exilarea dubioasã a lui Piţurcã), scouter pentru tinere talente. Dar nimic nu va egala „deceniul lui Imi”1976-1986.

A iubit Steaua cu devoţiune, chiar dacã şefii clubului au fost deseori ingraţi(celebre în epocã remarca semidoctului Ilie Ceauşescu „bãi Ienei, tu eşti bun de popã”, sancţionându-i, chipurile, blândeţea, şi explicaţia fetiţei datã dirigintei de la Oradea „tata va veni la şcoalã, când va fi dat afarã de la Steaua”.(1. Emeric Ienei, antrenorul Stelei campioana Europei 1986; 2. Anghel Iordãnescu, antrenorul Stelei, cuceritoarea Supercupei Europei şi finalistei C.C.E; 3. Ştefan Kovacs, antrenorul Ajaxului, 2 Cupe ale Campionilor Europeni şi alte trofee; 4. Mircea Lucescu, Cupa UEFA şi Supercupa Europei cu Galatasaray. Logic, au prioritate trofeele cucerite cu teamuri româneºti).

Ienei a însemnat un sportiv providenţial pentru Steaua. Orãdeanul de pe Crişul Repede a dat un luciu nãucitor Stelei viteziste. Cu un calm aristocratic şi cu o filozofie dezarmantã: „De ce sã jucãm noi dupã ei ? Sã joace ei dupã noi”. Ehehei, ai Stelei nepoţei, încã nu realizaţi ce mare a fost Emeric Ienei !